Unde iti gasesti forta cand nimic in tine nu te mai sustine?  

7
Dec

2016-10-29-16h22m54
In aventura mea pe bicicleta de la Bucuresti la Sofia si in cei 412 km de alergare de la Sofia la Bucuresti am trait doua momente de cumpana de genul acelora care te fac sa te intrebi: unde iti gasesti forta cand toate semnalele primite de la corp si de la judecata rationala iti spun, din autocoservare, sa incetezi imediat orice efort fizic?

In specialisti care iti cunosc mentalitatea si abordeaza problemele constructiv, orientati spre solutii  
Prima dintre situatii a debutat chiar in prima zi, cand am pedalat 188 de km pe un drum nu tocmai sticla, pe o temperatura rece, dupa ce nu mai mersesem pe bicicleta de vreo 4 ani. M-am bazat pe antrenamentul din alergare si nu conditia fizica a fost o problema, desi un volum de pedalat acumulat anterior m-ar fi ajutat foarte mult pentru ca as fi parcurs distanta mai repede.
Greseala facuta a fost sa mananc un mix de cereale cu alune (prajite) undeva spre kilometrul 65. O greseala de incepator: i-am dat unui ficat oricum obosit intr-un efort intens si de anduranta un aliment greu digerabil.
In doar cativa kilometri aveam dureri din ce in ce mai intense, pana cand am simtit ca in interiorul abdomenului am un cutit care creste si ma spinteca. Ma aplecam mult spre ghidon pentru ca doar chircita mai puteam sa respir, orice indreptare a tinutei blocandu-mi fluxul de aer din cauza durerii pe care o resimteam la fiecare inspiratie.
Ce am facut? Am pus mana pe telefon si mi-am sunat doctorul la prima pauza. Nu a raspuns, era in operatie. In disperare de cauza am sunat o buna prietena, tot medic, ginecolog.
Pentru ca ma cunoaste bine, imi stia determinarea si cat de important este pentru mine sa duc la bun sfarsit ziua de pedalat, doamna doctor Iulia Savu m-a “programat” sa imi fie bine intr-o ora. Cum? Iulia mi-a explicat cum continutul a ceea ce am mancat, care reprezenta cauza durerii mele din cauza efortului intens la care imi supuneam corpul pentru ca punea presiune pe organele interne, sta in stomac doar 2 ore. O ora trecuse deja, eu ma aflam in timpul pauzei de masa de pranza pentru ceilalti, ceea ce insemna ca daca mai rezistam cateva zeci de minute situatia se va imbunatati. Mi-a mai spus de asemenea ca orice as ingera si ar ajunge in stomac nu ar face decat sa inrautateasca lucrurile si sa prelungeasca suferinta, prin urmare sa nu mananc nimic, sa nu iau niciun medicament si sa nu beau nici macar apa.
Ghiciti ce s-a intamplat: usor, usor, in circa o ora, pedaland un pic mai relaxat decat la inceput de zi, mi-am revenit. Sfatul specialistului a fost mult decat unul medical. Prietena mea medic a folosit cu mine o abordare pozitiva, centrata pe iesirea imediata din impasul fizic in care ma aflam.
Vorbind ulterior despre acest episod, mi-a spus cum in mod normal este recomandat repaos total de la efort pana la incetarea completa a durerii, dar ca stiindu-ma ii era clar ca nu m-as fi oprit, astfel incat cea mai buna solutie a fost sa imi explice la ce sa ma astept si in ce orizont aproximativ de timp va inceta durerea.
Daca nu as fi avut sansa sfatului unui medic, doctor in medicina, poate as fi luat din pastilele pe care le aveam la trusa medicala si care, in loc sa imi aline suferinta, mi-ar fi agravat-o.
Bineinteles ca pana la finalul celor 188 de km nu am mai mancat nimic si am stat doar pe sucuri naturale stoarse prin presare la rece!

2016-11-07-09h08m59
In Dumnezeu

In cea de-a 5-a zi din cele 7 de alergare, cand am simtit cum unul din muschii cvadricepsului doare ca spintecat si pur si simplu nu mai pot calca in el, am simtit o deznadejde data de posibilitatea de a nu putea continua alergarea, incat mintea si sufletul meu s-au cufundat in rugaciune. Da, o rugaciune invatata in clasa a 2-a la ora de religie “Doamne, Doamne ceresc Tata”.
Nu era o chestiune de oboseala, ca sa ma fortez, si stiam asta. Am aflat mai tarziu ca fusese o contractura foarte puternica aparuta pe fond de suprasolicitare, care ma durea atat de tare incat nu mai puteam pune piciorul in pamant in ritm de alergare. S-a ameliorat prin masaj, repetat la fiecare punct de alimentare. Insa cel aproape un kilometru in care abia am putut pasi a reprezentat cel mai greu moment al calatoriei de 412 km. Mintea voia, inima voia, corpul nu putea. Iar cand inima si mintea dinauntrul tau nu te mai asculta, te indrepti catre mintea si inima din afara ta, care este mult mai cuprinzatoare: Dumnezeu.    

Stiu ca tinerii din Romania au strigat in cor ca “vrem spitale, nu catedrale”.
Stiu ca au fost dezbateri serioase cu privire la necesitatea orei de religie in scoli.
Si stiu cat ma bucur ca atunci cand am fost copil am invatat rugaciuni la scoala si am mers cu bunica la biserica.
Pentru ca sunt momente cumpana de viata in care o ora in plus de informatica sau matematica valoreaza infinit mai putin decat increderea si speranta intr-o forta mai mare decat orice pe acest Pamant care te iubeste si te protejeaza. Asa incat este bine sa fie loc si pentru spitale si pentru locuri in care sa iti alini sufletul: este inselator cand acestea doua ne sunt prezentate in opozitie.

Photo credit: Radu Cristi
2016-11-07-10h49m50

Facebook Comments

Comments

  • March 2, 2017

    O spui de parca ai facut mare lucru…sau poate ca, din punctul de vedere al unui sportiv pur sange, rugaciunea catre Dumnezeu reprezinta ultima solutie, cea pe care o aplica atunci cand totul pare pierdut. Sincer, nu stiu cum e sa fii sportiv asa cum esti tu, te admir pentru pasiunea si tenacitatea de care dai dovada, ca si pentru rezultatele pe care le-ai obtinut si care sunt cu mult peste ale mele. Subliniez ca iti sunt cu mult inferior din punct de vedere al performantelor sportive, dar imi permit sa-ti scriu ca unul care a trecut nu o data prin ceea ce ai povestit in acest post, si care a experimentat exact aceleasi senzatii. Mi-a atras atentia in special modul oarecum jenat in care aduci vorba de Dumnezeu, ca si cum n-ar fi prea cool… Dar, bravo tie ca ai mers pana la capat atat in rugaciune cat si in marturie!
    La ceasul de cumpana, iata ca apare in sfarsit si aceasta Persoana in gandurile tale, iar rugaciunea nu este altceva decat un dialog cu Dumnezeu, totul porneste de aici, dintr-o data nu mai esti singura, gata cu monologul, incepi sa vorbesti cu Dumnezeu, devii pe deplin constienta de slabiciunea ta si de fapul ca undeva, foarte aproape in fond, este o forta uriasa, transcendenta, singura care te mai poate ajuta, si pe care pana atunci aproape ca o ignorai. Doar tu si Dumnezeu, si incepi sa vorbesti cu El…mie mi se pare ca ai avut o revelatie in momentele alea, iar imaginea pe care o vad eu cu ochii mintii este una mistica.
    Oare nu-l celebram pe Dumnezeu si intreaga Lui creatie atunci cand doboram un record, cand impingem dincolo de ceea ce pare posibil, limitele corpului si mintii umane in sport? Oare nu suntem si noi, maratonistii, care ne inhamam la cele mai dure antrenamente si cele mai grele curse, un fel de asceti care-si disciplineaza corpul si mintea cu maxima severitate pentru un scop care nu-i cu nimic mai prejos decat postul sau canonul monahal? Insa ar fi prea putin daca ne-am opri aici, ca dovada ca si tu, pentru a putea merge mai departe, ai luat legatura cu El: scopul este, nu cursa in sine, ci spargerea barierelor, iar asta ne aduce implicit la rugaciune. Da, nu ma sfiesc sa fac comparatia dintre maratonist si monah, suntem atleti ai lui Hristos si unii si altii, concuram in probe diferite, dar ne uneste singuratatea si asceza in care dialogam cu Dumnezeu, iar acestea sunt mijloacele care ne deschid o poarta catre adevar catre sublim si transcendenta.
    Eu cred ca e foarte bine ca te-ai rugat atunci, sper sa te rogi mereu si sa fii mereu in dialog cu Dumnezeu, si mai cred asta te va ajuta ca viata ta sa devina un fel de zbor deasupra unui cuib de coach-i, ca sa vezi ca nu i-am uitat si nicidecum nu vreau sa le reduc din importanta.

Leave A Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *